Good bye, my love, good bye!

"Daca iubesti pe cineva, lasa-l sa plece. Daca se va intoarce este al tau, daca nu, inseamna ca nu ti-a apartinut niciodata."

 Richard Bach

Fusese o luna ploioasa si friguroasa. Noroiul si baltile au inlocuit frumusetea ierbii si a florilor de toamna. Copacii padurii din jurul casei si-au plecat capul in fata picaturilor reci si grele si in fata furtunilor care pareau sa nu conteneasca. Lumina fada, norii negrii si grei dadeau nastere unui amalgam de ganduri: melancolie, tristete, durere, remuscare.

Dar a venit o noua zi si am deschis obloanele ferestrelor pentru a lasa putinul de lumina, cu care ma invatasem deja, sa intre in odaia imbacsita de prezenta mea. Cateva raze de soare au inceput imediat sa se joace pe fata mea. Si din ce in ce mai multe isi faceau aparitia si toate radeau si ma mangaiau si ma imbratisau si ma incalzeau, facand o hora imprejurul meu. Parea totul un dans si un joc. Mai intai am inceput sa zambesc, apoi am inceput sa rad si sa ma uit curioasa la veselia acelor minunate raze de soare. Ma fascina si ma facea sa ma simt bine, asadar am intrat in hora lor si am inceput sa ma bucur cu tot sufletul de feeria de lumina si caldura. Si am dansat si am cantat si am inceput usor-usor sa plutim si nimeni si nimic parea ca poate sa ne faca rau.

Dar s-a facut noapte si razele si-au luat ramas bun, promitand ca a doua zi vor reveni sa continuam acest joc minunat de cantec, dans si fericire. Nerabdarea nu mi-a alungat somnul, asa ca am luat scaunelul de lemn din coltul odaii si l-am asezat langa fereastra unde am inceput sa astept soarele sa-si reverse bunatatea.

Si am asteptat...

Nightmare...

Era vineri seara. Fusese o saptamana obositoare la serviciu. Eram singura caci sotul meu plecase in delegatie. M-am descaltat de pantofii deveniti deja prea incomozi, m-am dezbracat de costul care parea ca ma strange si am intrat sa imi fac o baie fierbinte. M-am intins in cada plina cu apa, m-am sprijinit de marginea ei si am inchis ochii. Nu mai vroiam sa mai vad nimic. Eram prea obosita.

M-am trezit intr-un camp care arata de ca si cum un un incendiu necrutator trecuse si parjolise totul. Nu stiam in ce data suntem, cat a trecut de cand m-am asezat in cada, cum am ajuns acolo, ce s-a intamplat. Am ramas blocata in mijlocul pustiului, uitandu-ma mirata la ceea ce se afla in jurul meu, la NIMIC. Pamantul sub forma de bolovani era negru din cauza arsurii. Pana la linia orizontului vedeai doar pamantul negru. Inca nu-mi reveneam, nu constientizam. 

A inceput sa bata usor vantul. Parul mi-a atins fata. Am tresarit.    M-am speriat de mine. Am inceput sa ma uit de jur imprejur. Nu era nimeni, nu era nimic decat pamant. M-am uitat la mine, atat cat puteam vedea. Eram imbracata doar cu o carpa alba, jigarita si veche, rupta pe alocuri, iar talpile le aveam goale. Am inceput sa tremur. M-am speriat si mai tare asa ca am inceput sa alerg fara stiu unde ma indrept.

Ma dureau talpile, imi sangerau deja din cauza bolovanilor, dar continuam sa alerg. Eram speriata cum nimic nu m-a speriat pana acum. Nu stiam cat e ceasul, nu stiam daca e noapte sau zi, totul arata la fel oricat as fi alergat. Era singurul lucru pe care puteam sa-l fac pentru scaparea mea. Si am continuat sa fug.

La un moment dat am intalnit un om. Era imbracat intr-o roba neagra si nu avea chip. Frica s-a amplificat asa ca am alergat mai departe, uitandu-ma oripilata la acea entitate necunoscuta. In drumul meu m-am intalnit cu mai multe fiinte. Cand treceam pe langa ei se opreau si se uitau la mine. 

Dar teama se adancea. Si am continuat sa alerg...

Oare ar fi trebuit sa ma opresc sa ii intreb daca merg in directia buna?

Ieri, azi, maine...

Am plecat de acasa caci nu mai suportam acele camere mici, neincapatoare si neaerisite. Aveam nevoie de libertate, de timp, de spatiu. Am fugit in lumea larga convinsa ca voi atinge idealul. Cu cateva lucruri stranse intr-un rucsac, am iesit pe usa casei parintesti. Si am plecat lasand in urma tot ce am iubit, ce am simtit, ce am trait. Am plecat, nebuna fiind dupa betia libertatii. Am plecat pe un drum care nu stiam unde ma va duce. Totul parea atat de aproape, dar era totusi atat de departe. 

Prinsa de euforia aerului curat, am mers si am tot mers pe fel si fel de drumuri intortocheate, am urcat munti, am coborat vai, am strabatut paduri, rauri, campii si deserturi, am trecut prin vant si ploi, dar am continuat sa merg. Rabdatoare si pastrand speranta in suflet. 

De-a lungul drumului, am intalnit fel si fel de fiare, fel si fel de spini, fel si fel de ierburi, varietati de flori, copaci, umbre si lumini. Dar am continuat sa merg, cautand cu privirea un sfarsit al drumului. Nu l-am gasit inca. Dar am gasit vise, ganduri, oameni si mai ales un camarad de drum. Unde vom ajunge?

Nimeni nu stie...

Liar

Noaptea neagra, oboseala de peste zi m-au determinat sa ma cufund intr-un somn profund. Si am visat...

Se facea ca tu ma urmareai oriunde mergeam si orice faceam. Intr-o zi te-ai apropiat de mine si mi-ai zis:

- Esti in pericol! Lasa-ma sa te protejez!

- Nu inteleg despre ce vorbesti, i-am raspuns eu uimita. Tu esti cel care ma urmareste mereu!

- Nu intelegi? Cineva vrea sa iti faca rau! Am fost aici si am observat. S-a transformat in umbra ta! Lasa-ma sa te ajut!

- De ce te-as crede? Ai uitat cat rau mi-ai facut?

- Am sa iti dovedesc!

Si m-ai smucit si ai inceput sa tragi de mine. Atunci, de nicaieri, a aparut un barbat voinic, indreptand un pistol inspre noi. Si am inceput sa fugim innebuniti de spaima. Si ne-am ascuns undeva si totusi ne-a gasit. Fara sa ezite a tras si te-a impuscat. Ai cazut la pamant si ceva ciudat s-a intamplat: ti-au aparut niste aripi mari de inger care au disparut ca un fum si te-ai preschimbat in demon. Erai hidos si dezgustator. Erai mort. Vazandu-mi groaza, strainul mi-a vorbit:

- Nu te teme! Nu pe tine vreau sa te ranesc! Pe tine vreau sa te protejez!

Un inceput de roman... (Part II)

Lacrimile Danei curgeau cu aceeasi viteza cu care ea gonea pe strazile din Bucuresti. Trebuia sa se descarce inainte sa ajunga la spital caci acolo trebuia sa fie tare pentru Angi. O gasi stand nemiscata pe scaunul, privind automatul de cafea. 

- Dana, este numai vina mea! zise Angi izbucnind in plans. Dana nu zise nimic, ci o lua in brate si incerca sa o linisteasca. 

Dupa 10 minute, cele doua prietene parasira spitalul. In masina se asternu o liniste mormantala. Priveau amandoua la soseaua ce fugea sa se ascunda sub masina fara a avea vreun gand anume. Mintea le era golita de durere. Una pierduse ceea ce iubea cel mai mult pe lumea aceasta, iar cealalta avea sufletul sfaramat vazandu-si prietena cum sufera. 

Mersera din inertie, caci nu-si dadura seama cand au ajuns acasa. Au urcat in liniste, cu ochii atintiti in pamant, fiindu-le indiferente privirile vecinilor curiosi care incercau sa ghiceasca ce le provoca acea suferinta enorma. 

Ajunse in apartament, Angi cazu in genunchi si incepu sa planga cu sughituri. Simtea cum zeci de lanturi ar fi fost prinse de corpul ei, iar in acel moment o masinarie tragea de ele si o despica in bucatele. Simtea cum tot aerul din casa nu ii ajungea ca si cum cineva o sugruma. Se invartea toata casa cu ea. Pe masuta de la intrare era o rama cu poza lor. O lua si o stranse la piept cu toata forta, incat o facu bucati. Mainile ii cazura grele in poala. Se taiase in geamul de la rama, dar ea nu simtea nimic. Era doar durerea aceea acuta din interiorul ei. Coplesita de toate cele intamplate, nu mai rezista si cazu in nesimtire.

Se trezi dupa ceva timp, in pat. Dana era langa ea. Deschise ochii, dadu sa se ridice, dar nu reusi. Abia atunci incepu sa simta durerea provocata de taieturi. Lasa capul la loc pe perna, inchise ochii la loc si ofta. Cu o voce soptita ii zise Danei:

- Cauta in spatele cartilor de pe al doilea raft din biblioteca. Vei gasi un caiet cu coperti de piele. Ia-l si citeste-l. Apoi fa ce vrei cu el. 

- Ce reprezinta?

- Vei vedea.

Va urma...

Un inceput de roman...

Angi ramasese incremenita, cu ochii pironiti la doctorul care se indeparta de ea. Simtea cum ii ingheta sangele in vene desi era o zi din aceea de mai cu un aer cald, uscat, sufocant. Se apropia vara...

Angi clipi de doua ori tacuta, apoi se aseza pe scaun. Era absenta, Incepuse sa isi studieze mainile de parca era prima data cand le vedea. Stia ca sunt ale ei, dar nu le recunostea. Erau albe, cu pete vinete, uscate, imbatranite. Vestea ce tocmai o primise o secase de orice putere. 

A vrut sa isi scoata telefonul din geanta, dar a ramas cu ochii atintiti in podea. Era parca un vis urat care nu vroia sa se mai termine si o tinea captiva in el. Mintea i se golise, rasuna sumbru doar acel "imi pare rau" al doctorului. Cu ultimele puteri a reusit sa-si scoata telefonul si a format numarul Danei. I se parea ca nu mai raspunde odata.

- Dana, vino sa ma iei. S-a terminat!

Nu a putut sa spuna mai mult. A inchis, a pus telefonul in poala si, in asteptarea Danei, si-a fixat privirea asupra automatului de cafea din holul spitalului. 

Va continua...

Mama

"Inima de mamă e singurul loc din lume unde vă puteţi refugia, chiar când părul vă e cărunt."     Adalbert Stifter

Astazi m-am oprit dupa cursuri in campus si m-am intins pe iarba verde care se bucura de disparitia zapezii sufocante si se scalda in soarele caldut de primavara. Mi-am asezat mainile sub cap si am inchis ochii pentru cateva clipe. Ascultam linistea din jurul meu. Am redeschis incet ochii...M-am intrebat cand a trecut tot timpul acesta...Cand eram copil, jucandu-ma pe-afara, alergand de dimineata pana seara pe toate colinele. Parca o aud si acum pe mama cum ma striga pana ragusea ca sa ma anunte ca e masa gata sau ca sa ma convinga sa intru in casa pentru ca se insera. Mama! Ce nume frumos! Ce nume vibrant! Ce nume plin de insemnatate! Icoana pentru viata, muza pentru minte, dragoste pentru suflet...

Anii au trecut peste povestile spuse cand eram copil, peste povetele ei de pe vremea adolescentei, ani nemilosi care au nins peste parul ei, care si-au lasat amprente pe trupul ei firav. Insa ochii au ramas aceeasi! Calzi, blanzi, mangaietori, iertatori...

Acum, om mare cu suflet de copil, fug acasa, in bratele ocrotitoare ale mamei mele, imi asez incet capul in poala ei, iar ea ma mangaie iubitor pe par si inchid ochii si simt cum nimic nu ma poate atinge acolo, in interiorul zidului acela construit numai din caramizi de dragoste materna. 

In fata ta, mama, Dumnezeul meu, umilul tau copil se pleaca si, mentinand aprinsa faclia vietii pe care i-ai daruit-o, te venereaza! Tu, mama, lumina divina, sa nu te stingi niciodata!