Punct si de la capat

Am mai incheiat un capitol din viata. Am mai invatat ceva din noile experiente. Am mai plans inca o data si am suferit din nou. Nu-i nimic! Toate vin si pleaca...
Iti mai amintesti...?
Nu! Nu-mi mai amintesc sau mai degraba nu vreau sa imi amintesc. Cel putin pentru moment. Chiar daca totul a fost frumos, acele amintiri inca dor, sa stii.
M-am infuriat, dar m-am calmat.
Am plans, dar m-am linistit.
Am zis : "Punct si de la capat!"
Mi-am pus zambetul la locul lui, mi-am incarcat arma cu sarcasm si am pornit mai departe. Si pot sa merg mai departe pentru ca de astazi nu te mai iubesc! De astazi nu mai insemni nimic pentru mine! De ce? Asa vreau eu! Si stii ce bine e? Ma simt libera! Libera ca pasarea cerului!

Adio!

Painfull longing

Am ramas inchisa intre acesti patru pereti albi. Fetele au plecat sa se plimbe, iar eu am ramas. Am ramas sa te astept. Te astept cu nesat sa apari. Din zari, din neant, de nicaieri, dar sa apari. Ma uit la poza ta de pe desktop. Ochii aceia albastri... Atat de patrunzatori!

Muzica a ramas undeva departe, nu o mai aud. Te vad doar pe tine in acea poza si atat! Restul s-a pierdut undeva pe fundal...

Prin tot corpul cutreiera nestingherite sageti care se infig in carnea obosita...Ma doare tot corpul! Pe mintea mea ai pus stapanire ca pe propriul regat. Peste tot esti tu! Aerul pe care il respir miroase a tine. Mancarea are gustul tau. Hainele poarta atingerea ta. Si ma doare tot corpul...

O sageata a patruns adanc...Am tipat! Si cad in genunchi si plang! Si plang si ma zbat pe covorul rosu (nu stiu daca de la sangele meu sau asta e culoarea lui). Si ma chircesc, ma adun...

Am ramas asa incremenita pret de cateva minute, timp in care lacrimile imi brazdau obrajii...Nu ma puteam misca...Eram paralizata de acea napasta...

Si am oftat...

"Nu mă întreb când ne vom întâlni, eşti în fiecare clipă stoarsă de timp, prezent în mine... şi eşti zbor şi plutire, lacrimă şi neputinţă, vis şi speranţă... şi mult dor. Doamne! câtă iubire şi tăcere port în suflet... şi toate acestea te strigă doar pe tine..."

(Genovica Manta)

Viata pe un peron - Octavian Paler

Recitesc aceasta carte pentru a doua oara. Si as citi-o la infinit. Nu m-as putea plictisi vreodata de ea... 

De data asta, regasindu-ma in acele randuri, lacrimi mari mi se preling pe obraji. Si pe masura ce ochii mei devoreaza cuvintele, plang si simt cum ma dezintegrez. Asteptarea e cea mai grea! Incerc sa imi hranesc puterea si rabdarea de a astepta. 

Ma gandesc la toata situatia in sine, ma gandesc la ce se petrece in jurul meu si, desi urasc cel mai mult aceasta intrebare, nu pot sa nu ma intreb : DE CE?

De ce ai plecat? De ce esti unde esti? De ce nu m-ai luat cu tine? De ce? De ce?

M-au acuzat ca te-am uitat! Nu pot sa te uit! Esti ca un miros din acela puternic care mi s-a impregnat in mucoasa nazala si pe care il simt mereu. Esti ca un tatuaj pe care nu il pot scoate nici cu un transplant de piele. Esti acolo, incastrat in fiinta mea. 

Acum esti ca un rau umflat de ploi abundente care provoaca inundatii. Dar am ridicat un baraj. Cam slab ce-i drept, cateodata cedeaza si inunda totul. Incerc sa te stavilesc, sa te opresc in a face ravagii si a ineca totul in calea ta. 

Mi-ai spus ca vii, dar nu te mai intorci. Mi-ai spus ca ma vrei, dar m-ai abandonat... 

Acum, ca un copil naiv, eu inca stau pe acel peron de gara pustie si te astept, luand exemplul lui Octavian Paler. Mi-am atarnat in fata ochilor chiar si decalogul lui, ca mare dreptate mai are cu el : 

Prima poruncă: Să aştepţi oricât.

A doua poruncă: Să aştepţi orice.

A treia poruncă: Să nu-ţi aminteşti, în schimb, orice. Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăieşti în prezent.

A patra poruncă: Să nu numeri zilele.

A cincea poruncă: Să nu uiţi că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa.

A şasea poruncă: Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim.

A şaptea poruncă: Nu pune în aceeaşi oală şi rugăciunea şi pe Dumnezeu. Rugăciunea este uneori o formă de a spera a celui ce nu îndrăzneşte să spere singur.

A opta poruncă: Dacă gândul ăsta te ajută, nu evita să recunoşti că speri neavând altceva mai bun de făcut sau chiar pentru a te feri de urmările faptului că nu faci nimic.

A noua poruncă: Binecuvântează ocazia de a-ţi aparţine în întregime. Singurătatea e o târfă care nu te învinuieşte că eşti egoist.

A zecea poruncă: Aminteşte-ţi că paradisul a fost, aproape sigur, într-o grotă.

Si continui sa sper ca te vei intoarce si ca ne vom vedea impreuna de drum...Si te astept...

Freedom

Dansul inseamna mai mult decat arta. Dans inseamna plutire, dansul este o impletire de real si ireal. Dansul este o metafora a esentei naturii. Din dans s-a nascut lumea si tot prin dans traieste. Dansul este emotie, este fericire, este iubire, este pasiune. Si Dumnezeu danseaza o data cu universul pe care l-a creat! Dansul inseamna libertate, putere, suflet! Dansul nu este ceva lumesc, este ceva supraomenesc! Doar cei cu adevarat inzestrati o pot face, cei care s-au nascut pentru a dansa. E greu de descris in cuvinte ce inseamna dansul! Dar ceea ce se simte in acel moment, este mai mult decat o descatusare de cotidian! Este fericire pura, este libertate, este iubirea neprihanita de frumos! Dansul aduce zambete si bucura! Dansul inseamna viata!

Si am castigat...

I miss you...

Nu am fost atat de contrariata in sentimente niciodata in viata mea cum am fost astazi...O lupta pe viata si pe moarte se dadea in sufletul meu: tristete vs. fericire. Cel mai frustrant moment...

Am iesit la plimbare printr-un parc amenajat special de sarbatori...Afara ningea des...Era frumos...Mi-a umplut ziua de bucurie...Simteam ca vin sarbatorile, ca e moment de bucurie! Patinoarul amenajat era plin de lume fericita, pe o scena alaturata, un grup de copii cantau colinde care te duceau pana la cer si inapoi. Sute de mii de luminite aprinse, un brad imens impodopit cu de toate...Parinti, copii, bunici, catei, purcei, de la cel mai mic pana la cel mai mare se imbatau cu mirosul de turta dulce si vin fiert si admirau frumusetea naturii... Se bucurau de ea...Eram atat de fericita sa vad atatea zambete in jurul meu si atata frumusete...

Dar ceva foarte important lipsea, ca si cum era doar jumatate din mine...Ca si cum eram dezbracata, ca si cum mi-era foame, ca si ma sufoca...Si dintr-o data am simtit nevoie sa plang...M-as fi trantit pe o banca si as fi plans ca un copil caruia i-a disparut jucaria preferata...Imi venea sa intreb pe toata lumea "De ce? De ce nu e aici cu mine? De ce nu ne putem bucura impreuna de toate frumusetile astea? De ce nu suntem si noi pe patinoar acolo?" Eram cumplit de trista, desi toate frumusetile din jurul meu ma bucurau...

Nu erai tu acolo sa faci fericirea completa, sa ne tinem de mana si sa fugim de nebuni prin ninsoare, sa ne sarutam cu patima, sa ne uitam la toti patinatorii si sa radem de ei, sa ne strangem in brate pentru ca am inghetat, sa ne oprim la o casuta sa bem un pahar de vin fiert, sa ne maimutarim, iar ceilalti sa se uite ingaduitori la noi, bucurandu-se de fericirea noastra, de iubirea noastra...

Nu exista cuvinte sa descriu ce am simtit si cat nenorocita eram in nefericirea mea fericita....

Cine?

Cine a zis ca nu poti atinge cerul era un prost. Cine a spus ca nu poti avea toata lumea la picioare era un pesimist. Cine a zis ca e imposibil sa iti creasca aripi sa zbori pana la nori era un neinitiat. Cine a spus ca de fericire are parte doar Dumnezeu era un naiv.

Sperand...Crezand...Uitand...Furand...Asteptand...

Rabdare...

Pe coapsa mi se plimba o gargarita. Pe frunte, un bob de roua se prelinse pana a ajuns pe obraz. Soarele...hm...soarele isi plimba razele, iubindu-mi trupul, amangindu-mi simturile, imbatandu-mi sufletul, omorandu-mi gandul. Florile se adunasera in buchetele, mirosind incert, si imi intristara curand surasul la gandul unui parfum. Iarba era doar un pat! Un pat pe care, acolo, in vazul tuturor, eu eram iubita.

Apoi aripile-mi albe, mari s-au desfacut...Am insfacat frumusetea aceea dura si am zburat...De teama sa nu ranesc, strangeam slab la pieptul meu, respirand un aer sarat de mare ocrotitoare...

M-am nascut din pamant si m-am botezat in mare si vreau sa mor in cer...

Your dream is to fly

Ma uit in ograda mea. Zambesc! Constat ca totul este roditor, totul infloreste, totul este atat de parfumat. Ma uit in ograda catorva prieteni. Sunt triste toate. Toate sufera. E innorat, dar nu ploua. Si ma doare...Pentru ca stiu ca atunci cand gradina lor va rodi, a mea se va usca. NU! Nu suna a invidie. Repet: ma doare! Pentru ca imi este foarte greu sa cred ca va exista vreo perioada cand atat gradina, cat si cea a prietenilor vor imbata cu frumusetea lor. Mi-as dori sa ne putem impartasi o viata numai bucuri, dar nu se poate... realitatea e prea cruda! Unii rad, altii plang...

Toti vin...unii raman, altii pleaca. Pe unii ii alungam noi, pe altii vrem sa ii pastram. Niciodata dorintele noastre nu vor fi aceleasi. Luptam? Dar stim pentru ce? Sau pentru cine? Intrebari care vor ramane mereu fara raspuns...

Toate vin si pleaca...Toate se nasc si mor! Este un ciclu pe care nu il putem evita... Si se tot repeta... Ani de-a randul... Generatii intregi....

Draga Ana, zambeste! Un sut in fund in pas inainte! Vei iubi mereu pe cineva. Poate mai mult sau poate mai putin. Dar vei iubi. Poate ii vei constientiza prea bine defectele sau poate deloc. Nu privi in urma! Vezi doar ce e in fata ta. Nu te intrista, bucura-te ca s-a intamplat. Vor mai fi si altii care iti vor rupe sufletul in bucatele. Doar multumeste-le pentru ceea ce ai invatat datorita lor. Razi! Rasul prelungeste viata! Fa-o cat mai lunga pentru a te bucura de toate frumusetile vietii!

Life

Urme de pasi pe nisip...Nu sunt ale mele...Le-am descoperit si am mers dupa ele...Nu am ajuns nicaieri, nu am descoperit nimic interesant...M-am oprit...Pasii pe nisip isi continua drumul...

M-am gandit ce sa fac... Daca sa continui pe acelasi drum, mergand mereu fara sa ating nimic sau sa imi creez propriul drum pe a carui urma sa mearga cineva, iar la finalul drumului sa ma gaseasca pe mine zambind calduros si urandu-i bun venit.

M-am desprins de pasii pe care ii urmam cu atat religiozitate...Si ma plimb pe nisipul auriu, imi afund picioarele in bogatia lui, ma confund cu stralucirea lui.

Marea este alaturi. Nu-mi spala urmele, are grija de ele. Cand e linistita, imi calmeaza pasii, cand e agitata ma zbuciuma pe mine. Dar mereu imi da tot mai multa putere. Briza ei imi racoreste sufletul, aerul sarat imi umple pieptul de fericire...

Si merg mai departe pe o plaja in al carei nisip imi raman pasii imprimati ca o sculptura in piatra...

Compile...

Am terminat sesiunea. Am venit acasa. Dulcea mea casa, locul meu de refugiu, in bratele mamei dragi. Am venit inapoi ca sa pot din nou visa, ca sa pot din nou zbura. Sa imi gasesc puterea de a zambi din nou!

Credeam ca tot ce fac este in van, ca se transforma in praf pe care vantul il plimba in toate directiile fara un scop precis. Visele se transformasera in scrum, zambetul in fum. Tot edificiul meu se ruinase. Dar m-am reintalnit cu marea mea iubire. M-a strans in bratele ei involburate, m-a iubit si m-a sarutat de zeci de mii de ori, m-a imbatat cu parfumul ei si m-a facut sa inteleg ca viata merita traita clipa cu clipa, ca asta este viata: sa iubesti si sa suferi pentru ca iubesti.

Mi-am pierdut speranta, ea mi-a redat-o; mi-am uitat menirea, ea mi-a amintit-o; mi-a disparut increderea, ea mi-a replantat-o in suflet; mi s-a sters zambetul, ea mi l-a colorat din nou. Mi s-au frant aripile, iar ea mi le-a vindecat!

Iar acum zbor! Zbor cum nu am mai zburat vreodata! Libera in inaltul cerului! Ating norii, ma joc cu soarele, culeg stele pentru tine, iubirea mea! Te voi incununa, te voi iubi, te voi alinta cate zile voi avea! Mi-ai lipsit atat de mult! In gandul meu te-am venerat de atatea ori! Iar tu m-ai primit cu atata caldura. M-ai facut sa ma cutremur de fiorii pe care mi i-ai dat cand m-am aruncat in bratele tale!

Si DA, marea iubeste!!

If...

Nu am mai scris de ceva vreme... Nu am avut timp... Sau poate... poate doar o liniste adanca. Ma port prosteste, ma port ca un copil! Ce daca ploua afara de atata timp? As fugi prin ploaie, as dansa in ploaie, as iubi in ploaie...

Simt cum trupul meu munceste din greu sa-si tina portile inchise. Am atata speranta in vis, am atata fericire in zambet, am atata tinerete in ochi, am atata curaj de aratat, am atata putere de a ajuta, am atata imbratisari de dat, am atatea saruturi de sarutat, am atata iubire de oferit! Dar totusi, exista un pui de teama ce ma retine, ma inchide in cusca mea... Ma forteaza sa imi impun o masca dura, sa ridic un zid de netrecut...

Nu ma mai incred, nu mai astept, nu mai am rabdare... Am suferit, am plans, am murit si am inviat de atatea ori... Urmatoare lovitura mi-ar fi fatala... Inca nu sunt pregatita sa mor, mai atata viata de trait! De ce m-ati inchis ca pe un ucigas? De ce m-ati silit sa tac ca pe un mut? De ce m-ati fortat sa nu vad ca pe un orb?

Ploua... Speranta... Belsug...
Imi adun trena trentuita de pasii viermilor, a iau in brate si plec mai departe, cu capul sus, cu ochii sticlosi, cu sufletul imbatat de speranta, cu trupul spalat de ploaie...

Poti fi tu, el sau oricare altul... Iarta-ma daca nu pot...

Broken...

Este ora 2 dimineata si nu pot dormi. Sunt trista. Ingrozitor de trista. Am terminat o carte. O carte care parca mi-a urmarit viata din ultima luna si a imortalizat-o in paginile ei. Iubiri patimase, doruri frenetice, cuvinte spuse, pierdute in vant, nesincere. Ce n-as da sa pot fugi in lume, sa o iau de la capat, sa uit de TOT... SA UIT!!!! Ce lucru maret! Ce gand nesabuit! As vrea sa fiu o Diana, sa am curajul sa plec, dar sa nu ma mai intorc.

Am fugit in Bucuresti, mi-am parasit marea (jurnalul meu intim), pentru locul acesta nu-mi trezea nici un fel de amintiri. Nu era nimic care sa ma doara, nimic nu-mi putea face rau. Eram EU, leoaica feroce, pregatita sa sfasii viata pentru a nu-i da ei ocazia sa ma devoreze ca pe un pui de caprioara neajutorat.

Dar uite ca viata este un ucigas in serie. Mi-a aruncat in cale cadavrele unor persoane care mi-as dori sa nu le fi cunoscut niciodata, nici macar sa existe. Aceste persoane mi-au frant picioarele si m-au pus sa merg pe cioburi. M-au schinguit si m-au incarcerat! Iar acum, seara de seara, cand incerc sa adorm, imi pun mereu intrebarea: "Oare mai vreau sa ma trezesc maine dimineata?"

O umbra ma urmareste... A venit dupa mine, m-a cautat, m-a gasit, mi-a soptit cuvinte cu venin care ma otravesc incet-incet. Acum mai rasuceste uneori o sabie aprinsa in ranile larg deschise, rani provocate de muscaturile lui. Desi a trecut mult timp, inca mai sunt drogata de veninul lui, inca ii mai simt efectul...Mi-e teama de momentul in care se va termina...Oare voi intra in sevraj? Oare imi voi simti capul ca un titirez care se invarte in permanenta? Oare ma va ajuta cura de dezintoxicare?

Apoi, am crezut ca exista salvare pentru mine, fara sa mai trec prin atatea proceduri. Am crezut ca s-a descoperit antidotul contra veninului care imi face, deopotriva, rau si bine. Dar m-am inselat! A fost doar o iluzie...o fata morgana. Era doar o plasmuire a mintii mele chinuite. Am fost doar o papusa Barbie lasata pe mainile unui barbat. Barbatul nu stie sa se joace frumos! Nu stie sa ingrijeasca frumusetea, gingasia, finetea. NU! El trebuie sa distruga, sa rupa in bucatele! El trebuie sa arunce la cos, pentru ca ii este frica de faptul ca va fi considerat un om de nimic...Pentru ce? E las!

Voi, barbatii, sunteti ca niste robotei ai caror programe dau erori la compilare. Sunteti buni de aruncat la fier vechi! Ne hraniti cu veninul vostru, dupa care dispareti in neant! Si altcineva va fi otravit de voi. Cu ce v-am gresit? Cu ce v-am lovit de ne pedepsiti asa de greu? Voi chiar nu vedeti cum plangem in urma voastra? Voi chiar nu vedeti cum va asteptam cu sufletul arzand, cu ochii adanciti in fundul capului, cu obrajii palizi si supti, cu buzele uscate de sete? Murind de dor, stam intr-un balansoar putred care scartaie a jale si privim in zrae, asteptand sa va vedem venind inapoi...

Frustrant...

Pasarea Phoenix

Nu pot sa cred! Viata e atat de cruda uneori de iti lasa impresia ca isi bate joc de tine. Te vede ca suferi, dar te face sa suferi si mai mult! Sora mea mi-a zis ca asa vrea Dumnezeu, ca sa ma pot maturiza. Si am intrebat-o: "Oare Dumnezeu vrea sa ma transforme in martir?" Ani de suferinta, ani de greutati, ani de chinuri sub o masca perfecta: o fata rotunda, cu obrajii plinii si mereu rozalii, ochii mari caprui, conturati de un machiaj impecabil, nasul ferm, buzele conturate in linii fine, mereu zambind, parul lung, drept, ce imi incadreaza fata, asa cum face rama cu o fotografie.

Toti imi spun sa ma linistesc, sa ridic capul, sa ma scutur de praf si sa merg mai departe! Ce n-as da sa am putere acum sa imi continui drumul! Mi-am pierdut increderea in mine, asa cum isi pierd foioasele frunzele toamna. Nu mai pot spera, nu mai pot crede ca va fi bine! Ce cruzi sunt oamenii! Viata lor o transforma intr-o cursa de formula 1 de pus pierdici. E trist, dar adevarat! Calca pe oameni ca sa ajunga "oameni"! Monstrii ai societatii, incetati sa imi mai impungeti aripile!! Vreau sa zbor, sa ma ridic dintre voi, mizerabililor! Vreau sa imi ating visul! Mi-ati furat creierul cu vartejul vostru de nebunie! Cu ce am gresit pamantului asta de ma pedepsiti asa? V-am oferit toata dragostea mea! Mi-ati frant-o in bucatele si ati aruncat-o in vant!

Iar TU! Da! TU! De ce te joci? Crezi ca inima mea e o minge de baschet cu care poti dribla? Crezi ca sufletul meu este urna cu cenusa pe care TU ai permisiunea sa o risipesti asa cum vrei? Esti tiranul intre tirani! TU mi-ai frant pentru totdeauna aripile! TU mi-ai curmat zborul! TU erai speranta mea! TU erai credinta mea! TU erai sansa mea! Dar ai spulberat tot! Ai risipit tot! Cine te crezi? Ce zeitate te consideri de iti arogi asemenea drepturi? Te anunt cu bucurie ca esti doar un vierme! Un MURITOR ca noi ceilalti! Coboara de pe piedestal si priveste in jurul tau! Nu-i asa ca e mai cald aici jos? MURITORULE, ceea ce nu stii este ca sunt pasare maiastra! Voi reinvia din propria-mi cenusa, precum Phoenix, mult mai frumoasa si mai mandra ca pana acum! Si te voi zdrobi, vierme, cu ceea ce voi avea! Te voi mutila fara sa te ating, iti voi despica trupul iar apoi il voi arde si voi da drumul cenusii in vant, asa cum mi-ai facut tu mie!
TU erai totul, vierme muritor!

Ploua...a bogatie...

Ieri... ce a fost ieri? O zi ca oricare alta! Dar nu si pentru mine! Ieri a fost ziua in care mi-am simtit sufletul pentru a treia oara zdrobit de o stanca infiorator de mare, cazuta din varful Himalaya. Eram atat de nenorocita! Foloseam acea chestie indispensabila in zilele noastre, numita telefon mobil. Dar o foloseam degeaba, pentru ca la capatul celalalt nu-mi raspundea!Si sunam de ore bune! Inima o simteam cat o ghiulea in gat si nu mai batea deloc! Ochii cautau o pasare aducatoare de vesti, urechile ciulite - se transformasera in palnii deja - asteptau sa auda macar un cuvant. Dar liniste si pace. Eram in pauze, sunam si fumam la un loc, fara insa a avea vreun sfarsit favorabil. Radeam mult si tare! Dar nu era rasul meu. Radeam isteric si din strafundul pieptului. Ma durea ingrozitor. Ce anume, nu stiu. Nu mai gandeam rational! Capul imi vuia de atata nebunie! Sufletul fugise din mine, cauta in disperare pe strazile junglei asteia. Dar nu gasea nimic! La un moment dat s-a infaptuit minunea: a raspuns! Ce suferinda era vocea lui! Avea ceva in voce ce il facea sa semene cu un caine lovit de masina si are o labuta rupta. O vocea indurerata si totodata rugatoare! Simteam cum mi se scurge sangele din obraji si din tot corpul auzind oripilitatea asta. Durerea se transformase deja intr-una fizica. Ma durea fiecare bucatica a corpului, stiind ce se intampla la capatul "firului". Ma respingea, iar asta ma durea si mai tare! Din ochi au inceput sa curga rauri de lacrimi. Plangeam fara sa ma pot controla! Iar el ma certa! De ce? Nu puteam sa pricep! Vroiam sa ii fiu alaturi, sa il sustin, sa ii spun o vorba buna, sa il tin in brate, sa il sarut, sa ii transmit toata caldura sufletului meu, sa ii insuflu o gandire pozitiva! Dar el ma respingea!

"Nu vreau sa iti umplu capul cu problemele mele! Ai si tu destule...examenele!" Ce replica e asta? Pentru ce sunt eu, nu sa il ascult, sa il inteleg si sa incerc sa il ajut in masura in care ma tin puterile? Cum adica "imi umple capul"? Examenele? Da-le incolo ca se iau alea! Dar astea sunt probleme care trebuiesc rezolvate urgent!!!! Totusi!! Pana am eu primul examen, astea pot fi deja rezolvate! Vrea doar sa fie singur... Pe loc, l-am condamnat! Dar apoi, am inteles... Oricine are momente de genul asta! Imi pare rau ca l-am certat! Atat de rau! Totul e atat de fragil, precum un fluture, precum o panza de paianjen, precum trupul unei albine! Iar eu il cert!

Am plans ca un copil caruia i-a fost luata jucaria. M-am apucat sa fac mancare si smotru. Ma transformasem intr-o usoara forma de Napoleon Bonaparte. Pana cand o durere cu adevarat ingrozitoare ma secera si ma tranti la pamant. Ma durea ceva dar nu stiu ce! Stateam intinsa pe podea si sufeream. Eram singura si sufeream din toate punctele de vedere. Am crezut (si poate ca preferam asta) ca o sa mor. Nu era nimeni cu mine. Pana si el ma respinsese, daramite strainii. In tacere, cu ultimele puteri, m-am ridicat si mi-am continuat treaba. Sfarsita, am mancat, apoi am dormit! Nu aveam chef de nimic!

Toata noaptea si pe zi a plouat! A plouat a bogatie! O stiu, o simt! Si cu toate astea, azi mi-a raspuns un pic mai vesel! Dumnezeu sa te tina in brate si sa aiba grija de tine!

New world...

E 5 dimineata, aproape, iar eu ma chinui sa imi creez un blog. Studiez in domeniul asta, dar cu toate astea mi-a fost teama sa imi bag nasul in asa ceva. De ce? Pur si simplu, nu stiu! Ma gandeam ca voi fi condamnata pentru ceea ce voi scrie, ca imi va fi rusine sa arat oamenilor ce simt. Dar la urma urmei, chipurile traim intr-o tara libera. Asa se spune! Nu oblig pe nimeni sa citeasca acest blog. Vreau sa arat lumii cum poate fi un om, ce poate simti. Mi-ar placea sa pot ajuta cititorii sa se debareze pentru cateva momente de problemele zilnice si sa ii determin sa se gandeasca la ei insisi, la ceea ce simt, daca sunt fericiti cu adevarat sau nu. Nu-i asa ca am cam uitat sa privim inauntrul nostru? Si la ce bun sa alerg de dimineata pana seara si cand ajungem in fata patului sa picam lati precum o carpa si sa dormim fara sa visam, fara sa simtim nimic din ceea ce este uman? Am constat cu un mare regret in suflet, ca doar copiii de gimnaziu si liceu, mai au o oarecare tendita sa spere la implinirea sufleteasca, sa creada in iubire. Dar e pacat pentru ca sunt prea necopti la minte si nu stiu sa faca diferenta. Nu zic ca acum, eu sunt mai breaza! In nici un caz! Doar ca am trecut si eu prin vremea aceea si iubeam cu atata foc si patima orice baiat imi iesea in cale...pana a aparut unul mai special...si de acolo a inceput o adevarata nebunie. Atunci a fost momentul in care am pasit pe drumul maturizarii emotionale. Tot atunci am pasit pe calea telurilor, am invatat sa imi creez vise si sa lupt din greu sa mi le ating. Acum o sa ziceti ca mai devreme vorbeam de maturizare sentimentala, iar acum o dau pe cariera si ce legatura au una cu cealalalta. Ei bine, uite ca au! Atingand anumite visuri, iti formezi personalitatea, pretentiile pe care le ai de la viata si de la...cel/cea cu care vrei sa iti petreci restul vietii. Si dragi copii, nu va lasati pacaliti la 16-17 anisori de furia iubirii. Nu stiti ce e aia! Si ce cotituri si incurcaturi pot sa iasa din cauza ei! Asteptati sa mai cresteti nitelus! Si o veti intelege cu adevarat abia dupa ce o sa va frigeti de vreo 2-3 ori. Stiu ca suna sadic, dar asta este realitatea si trebuie sa o acceptam asa cum este ea. Daca nu ne lovim, nu vom stii ca ne doare. Si daca nu vom stii ca ne doare, nu vom stii, de asemenea, ce trebuie sa facem pe viitor pentru a face ca lucrurile sa mearga mai bine. Mda...poate veti fi contrariati de varsta mea si de ceea ce scriu, dar am trecut prin foarte multe la viata mea si asta a fost mai mult datorita copilului rebel, naiv, sensibil din mine...Cu timpul te calesti si ajungi la un grad de nepasare fata de anumite lucruri ca te vei mira de tine...Am facut tot ce mi-a trecut prin cap (a nu se intelege ca au fost vreodata parintii mei de acord cu toate nebuniile mele:din contra!), m-am lovit cu capul de pragul de sus, am cazut, m-a durut, m-am scuturat, m-am ridicat si am plecat mai departe...Asta este viata...Bune si rele...
Hai ca deja v-am plictisit prea mult! Ne vom revedea cu noi postari curand!