Teama de ecou

Ce am in jurul meu? Nimic... 

Camera mi se pare mult prea mare si mult prea goala... As vrea sa tip, dar ma sperie gandul ecoului... Voi auzi de n-ori acelasi strigat indurerat, iar urechile imi vor sangera, mintea mi se va incetosa...E durerea unui suflet haituit, alungat de peste tot care incearca sa ajunga acolo unde ii este locul... Departe...

Un preot mi-a spus candva ca e pacat sa intreb "Ce am gresit ca sa merit toate astea?", dar acum spun : bate-ma, Doamne, dar cu ce am gresit?

Si urlu in sinea mea... Ragetul asta de fiara ma asurzeste, ma innebuneste, dar nu ma pot opri...As vrea sa plang pana cand nu voi mai avea lacrimi... 

Dar nu sunt bratele acelea calde, privirea aceea blanda, saruturile acelea cuminti care sa ma faca sa uit de tot, sa ma pierd in frumusetea si tandretea lor... Sunt departe, acum....Imi lipsesc...

Si din nou imi vine sa-mi strig durerea, dar mi-e frica de ecou, de infinitatea lui...

Si haul se adanceste si ma trage catre el si ma lupt din rasputeri sa nu cad in el...Necunoscutul lui ma ispiteste...Nu vreau sa cad! Ma trag inapoi... Alerg, dar raman pe loc...Se surpa tot pamantul in jurul meu...

Prinde-ma de mana si scoate-ma din capcana asta! Saruta-ma pe par si alunga teama! Mangaie-ma si reda-mi increderea!

Nu esti...Te vreau!

Viata pe un peron - Octavian Paler

Recitesc aceasta carte pentru a doua oara. Si as citi-o la infinit. Nu m-as putea plictisi vreodata de ea... 

De data asta, regasindu-ma in acele randuri, lacrimi mari mi se preling pe obraji. Si pe masura ce ochii mei devoreaza cuvintele, plang si simt cum ma dezintegrez. Asteptarea e cea mai grea! Incerc sa imi hranesc puterea si rabdarea de a astepta. 

Ma gandesc la toata situatia in sine, ma gandesc la ce se petrece in jurul meu si, desi urasc cel mai mult aceasta intrebare, nu pot sa nu ma intreb : DE CE?

De ce ai plecat? De ce esti unde esti? De ce nu m-ai luat cu tine? De ce? De ce?

M-au acuzat ca te-am uitat! Nu pot sa te uit! Esti ca un miros din acela puternic care mi s-a impregnat in mucoasa nazala si pe care il simt mereu. Esti ca un tatuaj pe care nu il pot scoate nici cu un transplant de piele. Esti acolo, incastrat in fiinta mea. 

Acum esti ca un rau umflat de ploi abundente care provoaca inundatii. Dar am ridicat un baraj. Cam slab ce-i drept, cateodata cedeaza si inunda totul. Incerc sa te stavilesc, sa te opresc in a face ravagii si a ineca totul in calea ta. 

Mi-ai spus ca vii, dar nu te mai intorci. Mi-ai spus ca ma vrei, dar m-ai abandonat... 

Acum, ca un copil naiv, eu inca stau pe acel peron de gara pustie si te astept, luand exemplul lui Octavian Paler. Mi-am atarnat in fata ochilor chiar si decalogul lui, ca mare dreptate mai are cu el : 

Prima poruncă: Să aştepţi oricât.

A doua poruncă: Să aştepţi orice.

A treia poruncă: Să nu-ţi aminteşti, în schimb, orice. Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăieşti în prezent.

A patra poruncă: Să nu numeri zilele.

A cincea poruncă: Să nu uiţi că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa.

A şasea poruncă: Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim.

A şaptea poruncă: Nu pune în aceeaşi oală şi rugăciunea şi pe Dumnezeu. Rugăciunea este uneori o formă de a spera a celui ce nu îndrăzneşte să spere singur.

A opta poruncă: Dacă gândul ăsta te ajută, nu evita să recunoşti că speri neavând altceva mai bun de făcut sau chiar pentru a te feri de urmările faptului că nu faci nimic.

A noua poruncă: Binecuvântează ocazia de a-ţi aparţine în întregime. Singurătatea e o târfă care nu te învinuieşte că eşti egoist.

A zecea poruncă: Aminteşte-ţi că paradisul a fost, aproape sigur, într-o grotă.

Si continui sa sper ca te vei intoarce si ca ne vom vedea impreuna de drum...Si te astept...