Ploua...a bogatie...

Ieri... ce a fost ieri? O zi ca oricare alta! Dar nu si pentru mine! Ieri a fost ziua in care mi-am simtit sufletul pentru a treia oara zdrobit de o stanca infiorator de mare, cazuta din varful Himalaya. Eram atat de nenorocita! Foloseam acea chestie indispensabila in zilele noastre, numita telefon mobil. Dar o foloseam degeaba, pentru ca la capatul celalalt nu-mi raspundea!Si sunam de ore bune! Inima o simteam cat o ghiulea in gat si nu mai batea deloc! Ochii cautau o pasare aducatoare de vesti, urechile ciulite - se transformasera in palnii deja - asteptau sa auda macar un cuvant. Dar liniste si pace. Eram in pauze, sunam si fumam la un loc, fara insa a avea vreun sfarsit favorabil. Radeam mult si tare! Dar nu era rasul meu. Radeam isteric si din strafundul pieptului. Ma durea ingrozitor. Ce anume, nu stiu. Nu mai gandeam rational! Capul imi vuia de atata nebunie! Sufletul fugise din mine, cauta in disperare pe strazile junglei asteia. Dar nu gasea nimic! La un moment dat s-a infaptuit minunea: a raspuns! Ce suferinda era vocea lui! Avea ceva in voce ce il facea sa semene cu un caine lovit de masina si are o labuta rupta. O vocea indurerata si totodata rugatoare! Simteam cum mi se scurge sangele din obraji si din tot corpul auzind oripilitatea asta. Durerea se transformase deja intr-una fizica. Ma durea fiecare bucatica a corpului, stiind ce se intampla la capatul "firului". Ma respingea, iar asta ma durea si mai tare! Din ochi au inceput sa curga rauri de lacrimi. Plangeam fara sa ma pot controla! Iar el ma certa! De ce? Nu puteam sa pricep! Vroiam sa ii fiu alaturi, sa il sustin, sa ii spun o vorba buna, sa il tin in brate, sa il sarut, sa ii transmit toata caldura sufletului meu, sa ii insuflu o gandire pozitiva! Dar el ma respingea!

"Nu vreau sa iti umplu capul cu problemele mele! Ai si tu destule...examenele!" Ce replica e asta? Pentru ce sunt eu, nu sa il ascult, sa il inteleg si sa incerc sa il ajut in masura in care ma tin puterile? Cum adica "imi umple capul"? Examenele? Da-le incolo ca se iau alea! Dar astea sunt probleme care trebuiesc rezolvate urgent!!!! Totusi!! Pana am eu primul examen, astea pot fi deja rezolvate! Vrea doar sa fie singur... Pe loc, l-am condamnat! Dar apoi, am inteles... Oricine are momente de genul asta! Imi pare rau ca l-am certat! Atat de rau! Totul e atat de fragil, precum un fluture, precum o panza de paianjen, precum trupul unei albine! Iar eu il cert!

Am plans ca un copil caruia i-a fost luata jucaria. M-am apucat sa fac mancare si smotru. Ma transformasem intr-o usoara forma de Napoleon Bonaparte. Pana cand o durere cu adevarat ingrozitoare ma secera si ma tranti la pamant. Ma durea ceva dar nu stiu ce! Stateam intinsa pe podea si sufeream. Eram singura si sufeream din toate punctele de vedere. Am crezut (si poate ca preferam asta) ca o sa mor. Nu era nimeni cu mine. Pana si el ma respinsese, daramite strainii. In tacere, cu ultimele puteri, m-am ridicat si mi-am continuat treaba. Sfarsita, am mancat, apoi am dormit! Nu aveam chef de nimic!

Toata noaptea si pe zi a plouat! A plouat a bogatie! O stiu, o simt! Si cu toate astea, azi mi-a raspuns un pic mai vesel! Dumnezeu sa te tina in brate si sa aiba grija de tine!

New world...

E 5 dimineata, aproape, iar eu ma chinui sa imi creez un blog. Studiez in domeniul asta, dar cu toate astea mi-a fost teama sa imi bag nasul in asa ceva. De ce? Pur si simplu, nu stiu! Ma gandeam ca voi fi condamnata pentru ceea ce voi scrie, ca imi va fi rusine sa arat oamenilor ce simt. Dar la urma urmei, chipurile traim intr-o tara libera. Asa se spune! Nu oblig pe nimeni sa citeasca acest blog. Vreau sa arat lumii cum poate fi un om, ce poate simti. Mi-ar placea sa pot ajuta cititorii sa se debareze pentru cateva momente de problemele zilnice si sa ii determin sa se gandeasca la ei insisi, la ceea ce simt, daca sunt fericiti cu adevarat sau nu. Nu-i asa ca am cam uitat sa privim inauntrul nostru? Si la ce bun sa alerg de dimineata pana seara si cand ajungem in fata patului sa picam lati precum o carpa si sa dormim fara sa visam, fara sa simtim nimic din ceea ce este uman? Am constat cu un mare regret in suflet, ca doar copiii de gimnaziu si liceu, mai au o oarecare tendita sa spere la implinirea sufleteasca, sa creada in iubire. Dar e pacat pentru ca sunt prea necopti la minte si nu stiu sa faca diferenta. Nu zic ca acum, eu sunt mai breaza! In nici un caz! Doar ca am trecut si eu prin vremea aceea si iubeam cu atata foc si patima orice baiat imi iesea in cale...pana a aparut unul mai special...si de acolo a inceput o adevarata nebunie. Atunci a fost momentul in care am pasit pe drumul maturizarii emotionale. Tot atunci am pasit pe calea telurilor, am invatat sa imi creez vise si sa lupt din greu sa mi le ating. Acum o sa ziceti ca mai devreme vorbeam de maturizare sentimentala, iar acum o dau pe cariera si ce legatura au una cu cealalalta. Ei bine, uite ca au! Atingand anumite visuri, iti formezi personalitatea, pretentiile pe care le ai de la viata si de la...cel/cea cu care vrei sa iti petreci restul vietii. Si dragi copii, nu va lasati pacaliti la 16-17 anisori de furia iubirii. Nu stiti ce e aia! Si ce cotituri si incurcaturi pot sa iasa din cauza ei! Asteptati sa mai cresteti nitelus! Si o veti intelege cu adevarat abia dupa ce o sa va frigeti de vreo 2-3 ori. Stiu ca suna sadic, dar asta este realitatea si trebuie sa o acceptam asa cum este ea. Daca nu ne lovim, nu vom stii ca ne doare. Si daca nu vom stii ca ne doare, nu vom stii, de asemenea, ce trebuie sa facem pe viitor pentru a face ca lucrurile sa mearga mai bine. Mda...poate veti fi contrariati de varsta mea si de ceea ce scriu, dar am trecut prin foarte multe la viata mea si asta a fost mai mult datorita copilului rebel, naiv, sensibil din mine...Cu timpul te calesti si ajungi la un grad de nepasare fata de anumite lucruri ca te vei mira de tine...Am facut tot ce mi-a trecut prin cap (a nu se intelege ca au fost vreodata parintii mei de acord cu toate nebuniile mele:din contra!), m-am lovit cu capul de pragul de sus, am cazut, m-a durut, m-am scuturat, m-am ridicat si am plecat mai departe...Asta este viata...Bune si rele...
Hai ca deja v-am plictisit prea mult! Ne vom revedea cu noi postari curand!