Good bye, my love, good bye!

"Daca iubesti pe cineva, lasa-l sa plece. Daca se va intoarce este al tau, daca nu, inseamna ca nu ti-a apartinut niciodata."

 Richard Bach

Fusese o luna ploioasa si friguroasa. Noroiul si baltile au inlocuit frumusetea ierbii si a florilor de toamna. Copacii padurii din jurul casei si-au plecat capul in fata picaturilor reci si grele si in fata furtunilor care pareau sa nu conteneasca. Lumina fada, norii negrii si grei dadeau nastere unui amalgam de ganduri: melancolie, tristete, durere, remuscare.

Dar a venit o noua zi si am deschis obloanele ferestrelor pentru a lasa putinul de lumina, cu care ma invatasem deja, sa intre in odaia imbacsita de prezenta mea. Cateva raze de soare au inceput imediat sa se joace pe fata mea. Si din ce in ce mai multe isi faceau aparitia si toate radeau si ma mangaiau si ma imbratisau si ma incalzeau, facand o hora imprejurul meu. Parea totul un dans si un joc. Mai intai am inceput sa zambesc, apoi am inceput sa rad si sa ma uit curioasa la veselia acelor minunate raze de soare. Ma fascina si ma facea sa ma simt bine, asadar am intrat in hora lor si am inceput sa ma bucur cu tot sufletul de feeria de lumina si caldura. Si am dansat si am cantat si am inceput usor-usor sa plutim si nimeni si nimic parea ca poate sa ne faca rau.

Dar s-a facut noapte si razele si-au luat ramas bun, promitand ca a doua zi vor reveni sa continuam acest joc minunat de cantec, dans si fericire. Nerabdarea nu mi-a alungat somnul, asa ca am luat scaunelul de lemn din coltul odaii si l-am asezat langa fereastra unde am inceput sa astept soarele sa-si reverse bunatatea.

Si am asteptat...

Nightmare...

Era vineri seara. Fusese o saptamana obositoare la serviciu. Eram singura caci sotul meu plecase in delegatie. M-am descaltat de pantofii deveniti deja prea incomozi, m-am dezbracat de costul care parea ca ma strange si am intrat sa imi fac o baie fierbinte. M-am intins in cada plina cu apa, m-am sprijinit de marginea ei si am inchis ochii. Nu mai vroiam sa mai vad nimic. Eram prea obosita.

M-am trezit intr-un camp care arata de ca si cum un un incendiu necrutator trecuse si parjolise totul. Nu stiam in ce data suntem, cat a trecut de cand m-am asezat in cada, cum am ajuns acolo, ce s-a intamplat. Am ramas blocata in mijlocul pustiului, uitandu-ma mirata la ceea ce se afla in jurul meu, la NIMIC. Pamantul sub forma de bolovani era negru din cauza arsurii. Pana la linia orizontului vedeai doar pamantul negru. Inca nu-mi reveneam, nu constientizam. 

A inceput sa bata usor vantul. Parul mi-a atins fata. Am tresarit.    M-am speriat de mine. Am inceput sa ma uit de jur imprejur. Nu era nimeni, nu era nimic decat pamant. M-am uitat la mine, atat cat puteam vedea. Eram imbracata doar cu o carpa alba, jigarita si veche, rupta pe alocuri, iar talpile le aveam goale. Am inceput sa tremur. M-am speriat si mai tare asa ca am inceput sa alerg fara stiu unde ma indrept.

Ma dureau talpile, imi sangerau deja din cauza bolovanilor, dar continuam sa alerg. Eram speriata cum nimic nu m-a speriat pana acum. Nu stiam cat e ceasul, nu stiam daca e noapte sau zi, totul arata la fel oricat as fi alergat. Era singurul lucru pe care puteam sa-l fac pentru scaparea mea. Si am continuat sa fug.

La un moment dat am intalnit un om. Era imbracat intr-o roba neagra si nu avea chip. Frica s-a amplificat asa ca am alergat mai departe, uitandu-ma oripilata la acea entitate necunoscuta. In drumul meu m-am intalnit cu mai multe fiinte. Cand treceam pe langa ei se opreau si se uitau la mine. 

Dar teama se adancea. Si am continuat sa alerg...

Oare ar fi trebuit sa ma opresc sa ii intreb daca merg in directia buna?

Ieri, azi, maine...

Am plecat de acasa caci nu mai suportam acele camere mici, neincapatoare si neaerisite. Aveam nevoie de libertate, de timp, de spatiu. Am fugit in lumea larga convinsa ca voi atinge idealul. Cu cateva lucruri stranse intr-un rucsac, am iesit pe usa casei parintesti. Si am plecat lasand in urma tot ce am iubit, ce am simtit, ce am trait. Am plecat, nebuna fiind dupa betia libertatii. Am plecat pe un drum care nu stiam unde ma va duce. Totul parea atat de aproape, dar era totusi atat de departe. 

Prinsa de euforia aerului curat, am mers si am tot mers pe fel si fel de drumuri intortocheate, am urcat munti, am coborat vai, am strabatut paduri, rauri, campii si deserturi, am trecut prin vant si ploi, dar am continuat sa merg. Rabdatoare si pastrand speranta in suflet. 

De-a lungul drumului, am intalnit fel si fel de fiare, fel si fel de spini, fel si fel de ierburi, varietati de flori, copaci, umbre si lumini. Dar am continuat sa merg, cautand cu privirea un sfarsit al drumului. Nu l-am gasit inca. Dar am gasit vise, ganduri, oameni si mai ales un camarad de drum. Unde vom ajunge?

Nimeni nu stie...