Era vineri seara. Fusese o saptamana obositoare la serviciu. Eram singura caci sotul meu plecase in delegatie. M-am descaltat de pantofii deveniti deja prea incomozi, m-am dezbracat de costul care parea ca ma strange si am intrat sa imi fac o baie fierbinte. M-am intins in cada plina cu apa, m-am sprijinit de marginea ei si am inchis ochii. Nu mai vroiam sa mai vad nimic. Eram prea obosita.
M-am trezit intr-un camp care arata de ca si cum un un incendiu necrutator trecuse si parjolise totul. Nu stiam in ce data suntem, cat a trecut de cand m-am asezat in cada, cum am ajuns acolo, ce s-a intamplat. Am ramas blocata in mijlocul pustiului, uitandu-ma mirata la ceea ce se afla in jurul meu, la NIMIC. Pamantul sub forma de bolovani era negru din cauza arsurii. Pana la linia orizontului vedeai doar pamantul negru. Inca nu-mi reveneam, nu constientizam.
A inceput sa bata usor vantul. Parul mi-a atins fata. Am tresarit. M-am speriat de mine. Am inceput sa ma uit de jur imprejur. Nu era nimeni, nu era nimic decat pamant. M-am uitat la mine, atat cat puteam vedea. Eram imbracata doar cu o carpa alba, jigarita si veche, rupta pe alocuri, iar talpile le aveam goale. Am inceput sa tremur. M-am speriat si mai tare asa ca am inceput sa alerg fara stiu unde ma indrept.
Ma dureau talpile, imi sangerau deja din cauza bolovanilor, dar continuam sa alerg. Eram speriata cum nimic nu m-a speriat pana acum. Nu stiam cat e ceasul, nu stiam daca e noapte sau zi, totul arata la fel oricat as fi alergat. Era singurul lucru pe care puteam sa-l fac pentru scaparea mea. Si am continuat sa fug.
La un moment dat am intalnit un om. Era imbracat intr-o roba neagra si nu avea chip. Frica s-a amplificat asa ca am alergat mai departe, uitandu-ma oripilata la acea entitate necunoscuta. In drumul meu m-am intalnit cu mai multe fiinte. Cand treceam pe langa ei se opreau si se uitau la mine.
Dar teama se adancea. Si am continuat sa alerg...
Oare ar fi trebuit sa ma opresc sa ii intreb daca merg in directia buna?
