New world...

E 5 dimineata, aproape, iar eu ma chinui sa imi creez un blog. Studiez in domeniul asta, dar cu toate astea mi-a fost teama sa imi bag nasul in asa ceva. De ce? Pur si simplu, nu stiu! Ma gandeam ca voi fi condamnata pentru ceea ce voi scrie, ca imi va fi rusine sa arat oamenilor ce simt. Dar la urma urmei, chipurile traim intr-o tara libera. Asa se spune! Nu oblig pe nimeni sa citeasca acest blog. Vreau sa arat lumii cum poate fi un om, ce poate simti. Mi-ar placea sa pot ajuta cititorii sa se debareze pentru cateva momente de problemele zilnice si sa ii determin sa se gandeasca la ei insisi, la ceea ce simt, daca sunt fericiti cu adevarat sau nu. Nu-i asa ca am cam uitat sa privim inauntrul nostru? Si la ce bun sa alerg de dimineata pana seara si cand ajungem in fata patului sa picam lati precum o carpa si sa dormim fara sa visam, fara sa simtim nimic din ceea ce este uman? Am constat cu un mare regret in suflet, ca doar copiii de gimnaziu si liceu, mai au o oarecare tendita sa spere la implinirea sufleteasca, sa creada in iubire. Dar e pacat pentru ca sunt prea necopti la minte si nu stiu sa faca diferenta. Nu zic ca acum, eu sunt mai breaza! In nici un caz! Doar ca am trecut si eu prin vremea aceea si iubeam cu atata foc si patima orice baiat imi iesea in cale...pana a aparut unul mai special...si de acolo a inceput o adevarata nebunie. Atunci a fost momentul in care am pasit pe drumul maturizarii emotionale. Tot atunci am pasit pe calea telurilor, am invatat sa imi creez vise si sa lupt din greu sa mi le ating. Acum o sa ziceti ca mai devreme vorbeam de maturizare sentimentala, iar acum o dau pe cariera si ce legatura au una cu cealalalta. Ei bine, uite ca au! Atingand anumite visuri, iti formezi personalitatea, pretentiile pe care le ai de la viata si de la...cel/cea cu care vrei sa iti petreci restul vietii. Si dragi copii, nu va lasati pacaliti la 16-17 anisori de furia iubirii. Nu stiti ce e aia! Si ce cotituri si incurcaturi pot sa iasa din cauza ei! Asteptati sa mai cresteti nitelus! Si o veti intelege cu adevarat abia dupa ce o sa va frigeti de vreo 2-3 ori. Stiu ca suna sadic, dar asta este realitatea si trebuie sa o acceptam asa cum este ea. Daca nu ne lovim, nu vom stii ca ne doare. Si daca nu vom stii ca ne doare, nu vom stii, de asemenea, ce trebuie sa facem pe viitor pentru a face ca lucrurile sa mearga mai bine. Mda...poate veti fi contrariati de varsta mea si de ceea ce scriu, dar am trecut prin foarte multe la viata mea si asta a fost mai mult datorita copilului rebel, naiv, sensibil din mine...Cu timpul te calesti si ajungi la un grad de nepasare fata de anumite lucruri ca te vei mira de tine...Am facut tot ce mi-a trecut prin cap (a nu se intelege ca au fost vreodata parintii mei de acord cu toate nebuniile mele:din contra!), m-am lovit cu capul de pragul de sus, am cazut, m-a durut, m-am scuturat, m-am ridicat si am plecat mai departe...Asta este viata...Bune si rele...
Hai ca deja v-am plictisit prea mult! Ne vom revedea cu noi postari curand!