Ma simt ca in mijlocul unui desert...E atat de multa liniste incat imi pot auzi gandurile forfotind in cap...
Ce-mi doresc? Imi doresc totul si nimic...
Unde vreau sa fiu? Peste tot si nicaieri...
Ce vreau sa simt? Ura si iubire...
Cum vreau sa fiu? Sa mor si sa traiesc...
Ce vreau sa fac? Sa alerg si sa stau...
Cu cine vreau sa fiu? Cu tine si cu nimeni...
Ce vreau sa aud? Minciuna si adevar...
Am imbatranit...Pielea mi s-a uscat si s-a zbarcit...Parul mi-a albit...Puterile mi s-au terminat...Doar un singur lucru este inca acolo...Stii tu care!
Urme de pasi pe nisip...Nu sunt ale mele...Le-am descoperit si am mers dupa ele...Nu am ajuns nicaieri, nu am descoperit nimic interesant...M-am oprit...Pasii pe nisip isi continua drumul...
M-am gandit ce sa fac... Daca sa continui pe acelasi drum, mergand mereu fara sa ating nimic sau sa imi creez propriul drum pe a carui urma sa mearga cineva, iar la finalul drumului sa ma gaseasca pe mine zambind calduros si urandu-i bun venit.
M-am desprins de pasii pe care ii urmam cu atat religiozitate...Si ma plimb pe nisipul auriu, imi afund picioarele in bogatia lui, ma confund cu stralucirea lui.
Marea este alaturi. Nu-mi spala urmele, are grija de ele. Cand e linistita, imi calmeaza pasii, cand e agitata ma zbuciuma pe mine. Dar mereu imi da tot mai multa putere. Briza ei imi racoreste sufletul, aerul sarat imi umple pieptul de fericire...
Si merg mai departe pe o plaja in al carei nisip imi raman pasii imprimati ca o sculptura in piatra...
Am dormit putin. M-am trezit inaintea alarmei telefonului care si asa trebuia sa sune dupa o ora si jumatate de cand ma intinsesem in pat. E foarte cald. E sufocant. E innabusitor. E chinuitor. Am intrat pe internet si am incercat sa vad daca s-a mai publicat ceva pe blogurile pe care le citesc frecvent. Am lecturat cu placere ultima postare de pe blogul lui Tudor Chirila. Este despre mare. Eterna dragoste... Si mi s-a facut brusc dor de ea! Imi lipseste atat de mult! M-am nascut in bratele si am fost crescuta de bratele ei! Iar acum as fi dat orice ca sa ma pot ascund in bratele ei.
Ce este marea? Marea este un element primordial. Marea este o forta nestiuta care subjuga celelalte entitati. Marea este cea care spala. Marea este cea care stie sa asculte toate soaptele, toate gandurile, toate secretele si le ascunde in nisipul sau! Le uita pe vecie! Marea! Ah, MAREA!
As vrea sa fiu acasa, sa fug pe digul din portul turistic. Singura... Doar eu cu marea... Sa imi arunc gandurile in ea, sa imi curat sufletul de greutati. Iar apoi sa ma aplec in genunchi sa o iau in brate si sa o sarut cu toate dragostea pe care fiinta mea o contine!
Marea ma stinge, marea ma echilibreaza, marea stie cum sa calmeze focul din mine. Marea ma asculta si ma iubeste. Marea ma cearta, marea ma iarta, marea ma leagana. Marea ma lasa sa ma plimb pe coama ei, ma lasa sa ma joc cu spuma ei. Marea ma binecuvinteaza si se intristeaza cand ma intristez si eu. Marea se agita si spumega atunci cand EU, muritoare, ard de durere. Ma cheama la ea, ma striga si ma suduie ca nu ma duc! Simt ca o tradez! Simt ca o insel! Ma simt atat de murdara, incat nu imi mai permit sa ma arunc in adancul ei, asa cum o faceam candva! De data asta, voi ramane pe la poalele ei, in genunchi, pierzandu-mi mainile in nisipul ei, ingropandu-mi viata in aurul care-i tiveste rochia. Nu mai sunt demna de loialitatea ei! Desi ea imi spune mereu ca ma iubeste...
