Intrebari...Raspunsuri...

Ma simt ca in mijlocul unui desert...E atat de multa liniste incat imi pot auzi gandurile forfotind in cap...

Ce-mi doresc? Imi doresc totul si nimic...
Unde vreau sa fiu? Peste tot si nicaieri...
Ce vreau sa simt? Ura si iubire...
Cum vreau sa fiu? Sa mor si sa traiesc...
Ce vreau sa fac? Sa alerg si sa stau...
Cu cine vreau sa fiu? Cu tine si cu nimeni...
Ce vreau sa aud? Minciuna si adevar...

Am imbatranit...Pielea mi s-a uscat si s-a zbarcit...Parul mi-a albit...Puterile mi s-au terminat...Doar un singur lucru este inca acolo...Stii tu care!

Mature Love

Acest text nu imi apartine, dar ma regasesc in el. Sper ca si tu!

Este acea iubire care apare atunci cand s-au potolit hormonii, cand s-au stins toate nalucirile tineretii, cand lasi nelinistile deoparte pentru ca ai capatat intelepciunea de a sti ce vrei. Iubirea matura este implinire. Tinerete spre copilarie. Este calitate. Inseamna reinnoire. Dovezi. Gesturi marunte. Poate mai putin curaj. Dar mai multa tarie de caracter.

Multi nici nu vor sa auda ca exista un altfel de Ea, un altfel de El, o altfel de Poveste, o altfel de iubire… o Iubire Matura, batatorita de ploi, uscata de soare, improspatata de roua, trecuta prin foc si sabie. Dar rabdatoare, respectuoasa, frumoasa… incredibil de frumoasa... Multi nici nu vor sa o numeasca iubire. Numesc iubire doar focul acela pasional care iti curge rapid prin vene, se lasa cu tunete si fugere naprasnice, te lasa cu lacrimi si suferinti adanci, cu cicatrici de neiertare si neputinte de uitare, te consuma din cap pana in picioare… 

Multi numesc demodata aceasta iubire cu parfum de vechi si de nou, aceasta iubire tacuta si inteleapta… Multi nici nu vor sa inteleaga ca nu este neaparat necesar sa strigi acest sentiment cald si placut in toate colturile lumii, ca nu trebuie sa il expui galagios, ca nu trebuie sa faci parada de el, ca nu trebuie sa te bati cu pumnul de piept ca tu nu il lasi sa moara. Pentru ca il ai in ziua de astazi langa tine. Si il vrei si in ziua care va urma celei de astazi, celei de maine. Si il ai in continuare... Si de fapt sa faci ceva ca sa nu il lasi sa moara… 

Multi cred ca fac referire la povesti de adormit copiii daca spun ca zilele, saptamanile, lunile, grijile, problemele, anul, anii, anii pot trece peste ea, iubirea matura, si ea, iubirea matura, sa nu se maturizeze de tot. Multi nici nu s-au gandit vreodata ca iubirea matura are gustul dulce amarui al vinului rosu. Acel vin rosu de esenta tare, mai bun pe masura ce trec anii, mai parfumat pe masura ce zace intre scandurile butoiului… Acel vin in care poti sa torni apa pentru ca tot nu o sa-i dezlegi savoarea, tot nu o sa-i alterezi gustul… acel pahar de vin caruia ii iubesti forma… acel pahar de vin caruia ii vezi zgarieturile, dar le accepti firesc gandind sagalnic ca vinul nu s-ar vedea atat de frumos in pahar daca zgarieturile nu ar fi acolo…. Acea iubire care accepta, cere, da, primeste… dar nu cere sa il transformi sau s ail schimbi pe celalalt ca sa il poti iubi. Acel vin care nu se oteteste peste noapte… aceasta iubire care nu se stinge brusc.

Iubirea matura nu iti da ameteli si batai de inima in stomac, dar iti da batai de inima regulate si pertinente, iti da echilibru. Nu te imbatraneste… nu, nu… iubirea matura este cea care te face sa te simti ca un copil, iubirea matura este cea in care pe chipul ridat al partenerului vezi ochii aprigi de adolescent. Iubirea matura este acea iubire care apare atunci cand s-au potolit toti hormonii, cand s-au stins toate nalucirile tineretii, cand lasi nelinistile deoparte pentru ca ai capatat intelepciunea de a sti ce vrei. Iubirea matura este implinire. Tinerete spre copilarie. Este calitate. Inseamna reinnoire. Dovezi. Gesturi marunte. Poate mai putin curaj. Dar mai multa tarie de caracter. Inseamna sa ajungi la destinatia calatoriilor tale. Sa gasesti sensul tuturor iubirilor care au trecut prin viata ta. Sa traiesti fericit. Sa-l lasi si pe celalalt sa traiasca fericit langa tine.

Dana

Sursa : Garbo

Reflection

Am ajuns in punctul in care mi-am dat seama ca am facut o mare greseala spunand ca poti avea un echilibru doar daca ai si o persoana de sex opus langa tine, in afara de cariera. Mare greseala! De ce am ajuns la aceasta concluzie? Am auzit o poveste foarte interesanta zilele acestea, poveste pe care o voi impartasi.

Am cunoscut o doamna respectabila care, in ciuda unei probleme de sanatate, afisa si se citea pe ochii ei, satisfactia, multumirea, impacarea cu sine. Si am intrebat-o : chiar sunteti impacata cu dumneavoastra? Iar raspunsul ei a constat in povestirea vietii ei.

Fiind pasionata de sociologie a decis sa aleaga sa studieze asa ceva. Ulterior terminarii facultatii a devenit profesoara in mediul universitar, dar in urma cu putin timp si-a dat demisia din cauza sistemului. 

Am intrebat-o totusi de ce este multumita si fericita.

A spus ca a reusit sa isi gaseasca un echilibru. Din inertie am intrebat-o cum. Fara sa stea pe ganduri a raspuns ca a facut ceea ce a simtit de fiecare data. 

Atunci cand am intrebat-o daca are copii, ne-a raspuns ca nu, nu are nici macar barbat. Pai bun, dar unde e echilibrul atunci? Si mi-a raspuns ca nu are nevoie de un barbat langa ea pentru a putea fi fericita. Ca sa fii fericit cu adevarat trebuie sa faci ceea ce iti place cu adevarat, fara sa depinzi de nimeni si de nimic.

Am stat si am reflectat la acest lucru si i-am dat dreptate. 

Punct si de la capat

Am mai incheiat un capitol din viata. Am mai invatat ceva din noile experiente. Am mai plans inca o data si am suferit din nou. Nu-i nimic! Toate vin si pleaca...
Iti mai amintesti...?
Nu! Nu-mi mai amintesc sau mai degraba nu vreau sa imi amintesc. Cel putin pentru moment. Chiar daca totul a fost frumos, acele amintiri inca dor, sa stii.
M-am infuriat, dar m-am calmat.
Am plans, dar m-am linistit.
Am zis : "Punct si de la capat!"
Mi-am pus zambetul la locul lui, mi-am incarcat arma cu sarcasm si am pornit mai departe. Si pot sa merg mai departe pentru ca de astazi nu te mai iubesc! De astazi nu mai insemni nimic pentru mine! De ce? Asa vreau eu! Si stii ce bine e? Ma simt libera! Libera ca pasarea cerului!

Adio!

Perfection

Tu...

Mi-ai zambit de cum am ajuns! Iar acel zambet m-a linistit. Eram in siguranta caci TU erai acolo. Emotiile ma sugrumau! Mi-ai lipsit atat de mult!

Te-ai oprit. Te-ai uitat in ochii mei. Acei ochi mari care ma sorbeau! M-am pierdut in albastrul lor, mi s-a taiat rasuflarea... M-ai luat in brate. Acele brate care ma strangeau cu atata putere! M-am pierdut in caldura lor, inima a inceput sa galopeze...  Mi-ai zambit! Acel zambet frumos! M-am pierdut in blandetea lui, sufletul mi s-a incalzit... M-ai sarutat. Acele buze pline! M-am pierdut in pasiunea lor, eu nu mai ascultam de mine...

Tu...

Acel chip angelic pe care nu satur sa il privesc, sa-l mangai...

Acel zambet magnific pe care il sorb de fiecare data...

Acei ochi sinceri in care ma pierd mereu...

Acele buze dulci pe care le-as saruta intotdeauna...

Acel par blond, cret cu care m-as juca adeseori...

Acele brate calde, puternice dintre care nu as mai pleca niciodata...

Cum poate sa existe perfectiunea? 

De ce esti perfect?

Ghosts of the past

Mergeam pe acea sosea ce scurteaza drumul catre casa. Este o sosea ce trece printr-o padurice deasa. La un moment dat, masina pe care o conducea s-a oprit brusc, nemaidorind sa porneasca in nici un fel. Cum mainile mele sunt nepricepute in ceea ce priveste enigmaticul motor, am renuntat la ideea de a mai repara singura masina. Asa ca am pornit prin padure, cautand o carare care sa ma duca la cea mai apropiata asezare umana din zona, in speranta a voi gasi ajutor. 

Si am mers cateva ore bune, croindu-mi anevoie drum printre tufisurile acelea dese si lianele care iti incurcau pasii in fiecare clipa de parca erau niste serpi ce vroiau sa te inghita. Si nu am gasit nici o carare, ci doar o iesire din padure. Uitandu-ma in jurul meu, am constatat ca parca am nimerit intr-un taram de basm. Era atata verdeata, iar florile colorau intr-un mod nemaintalnit acea pajiste care se afla la poalele unui munte. Undeva, inspre piscul acelui munte capitonat cu brazi de toate felurile, se zarea un castel. Era atat de impunator si de frumos! 

Am gasit si drumul care ma poate acolo. Eram tare curioasa sa cercetez acel castel care parea plin de viata. Am urcat pe drumul plin de pietre si de iarba timp de cateva ore bune. Uitasem de masina pe care o abandonasem pe marginea drumului. Tot ce imi doream era sa ajung acolo. Si iata ca am ajuns. M-au intampinat niste porti uriase din lemn masiv pe care am reusit cu greu sa le deschid. 

Am fost primita cu un aer parfumat si cu un vanticel cald care mi-au mangaiat trupul. Iarba se culca la picioarele mele, iar florile ma salutau de parca le-ar fi sosit regina in palat. Era atata frumusete, liniste si pace! Mirata de frumusetea locului si fascinata de calmitatea aceea de nedestramat, am inceput sa cutreier prin castel. Era frumos! Atat de frumos ca aveam impresia ca traiesc un vis, desi atingeam acele mobile parca noi. miroseam vechiul din acea cladire impunatoare.

Am deschis usa unei incaperi care se pare ca era sala tronului. Am ramas fara grai cand, pe unul din jilturi, te-am observat pe tine. Mi-ai spus : "Fara sa stii, eu te-am facut sa ajungi aici. Hai! Vino langa mine! Tronul te asteapta!" Parca vrajita, am dat sa pornesc catre celalalt capat al incaperii imense, unde ma asteptai tu. Dar dintr-o data un vuiet asurzitor si o sumedie de entitati incetosate s-au bulucit in fata mea, impingandu-ma catre iesire. Ma lupt din greu sa trec de ele ca sa ajung la tine... Desi ma sperie, continui sa ma bat. Trec de unele, apar altele si nu reusesc....

M-am trezit! Ce vis urat!

Confusion

Astazi scriu aiurea...Am pofta de scris si atat! O sa spun multe si nimic! O sa fie fara noima!  

Nu stiu ce as putea spune... In mintea mea sunt toate gandurile si nici unul... Un singur nume imi rasuna in cap ca un ecou intr-un abis al pamantului...Inima cere...

As vrea sa dispar, dar totusi sa raman...

As vrea sa ma ascund, dar totusi sa fiu vazuta...

As vrea sa fiu uitata, dar totusi sa isi aminteasca lumea de mine...

Mi-e dor de mare!

Dar astea sunt neimportante! Revin la acel nume, acel nume care e ca un concert de pian...O armonie de sunete, litere, forma, culoare, ganduri, idei, simtiri...

Alearga, vine, pleaca, se-ntoarce, ramane si apoi fuge iarasi. Acum ma iubeste, acum ma respinge, acum este furios, acum este linistit. Uneori pierd sirul si nu stiu ce sa mai inteleg...

Ma tem si apoi ma calmez. Ma speri si apoi rasuflu usurata. Plang, rad, ma gandesc, sufar, ascult, tac, inteleg, ma lupt, razbesc, ma doare...

Esti om sau neom? Esti inger sau demon? Esti tu? Sunt eu? Suntem noi?

Ploaie, frig, vant, soare, cald, lumina, senin... 

Viata curge cu o viteza superluminica...Si nu mai inteleg nimic... Incerc sa tin pasul, dar ma depaseste... Ma demoralizez si apoi ma intaresc la loc si continui sa lupt...Pentru viata mea si pentru tine! 

Asculta forfota din jurul tau...Ce auzi? Ei bine, acela e sufletul! 

Si totusi....